Prof. Dr. Paul Imhof despre credință, libertate și criza vremurilor noastre
Omul are nevoie de credință – sau este suficientă rațiunea?
Necredința este într-adevăr opusul credinței – sau doar o altă formă a acesteia?
Discuția cu prof. dr. Paul Imhof nu se referă la sloganuri religioase, ci la întrebări fundamentale ale existenței umane: libertate, relații, adevăr și responsabilitate. Filosoful și teologul vorbește despre propria sa cale între îndoială și iluminare, despre tentația auto-optimizării – și despre motivul pentru care nu lipsa structurilor, ci „neacceptarea spiritului” a devenit adevărata criză a societății noastre.
Un interviu despre credibilitate, umilință și întrebarea cui – sau cui – ne dăruim inima.
Domnule profesor Imhof, o întrebare fundamentală: în opinia dumneavoastră, omul are nevoie de credință – sau ar fi posibilă o societate fără credință?
Aproape orice este posibil, dar realitatea este că există oameni care cred în Dumnezeu. A crede nu înseamnă însă a considera adevărate cât mai multe lucruri de neînțeles. De aceea fac distincție între credință și credințe eronate și superstiții. Cine spune mereu „da, dar, dar” în relațiile interumane nu face decât să atragă atenția asupra unei relații nefericite, lipsite de libertate.
Mulți oameni spun astăzi despre ei înșiși: „Eu nu cred”. Ați fi de acord că și această „necredință” este deja o formă de credință – și anume credința în altceva?
Răspuns provocator: Cred în credința oamenilor și, dacă este necesar, și în necredința lor. De ce? Pentru că sunt umanist. A crede înseamnă în latină credo, care provine de la cor-do, adică: îmi dau inima. Nu consider că există oameni fără inimă. Dar, desigur, unii oameni își dedică inima unor lucruri care, în retrospectivă, se dovedesc a fi false sau necredibile.
Dacă acceptăm că omul crede întotdeauna în ceva: Este nevoie atunci de un cadru pentru credință – moral, social sau spiritual? Și cine sau ce definește acest cadru?
Din punct de vedere al teoriei comunicării, nu este suficient să crezi doar în ceva. În acest caz, te comporți, în principiu, sub nivelul propriei libertăți. Noi suntem persoane. În relațiile interumane, cred în cineva, nu doar în ceva. Consider că un cadru este inutil pentru mine. Cu toate acestea, o comunitate religioasă bună este o valoare importantă.
De mulți ani vă ocupați științific și personal de întrebări legate de credință: Cum a decurs propria dumneavoastră evoluție spirituală? Au existat rupturi, îndoieli, poate chiar o îndepărtare conștientă – și ce v-a marcat în cele din urmă?
Da, am obținut doctoratul în filosofie și teologie și în prezent predau la diferite universități și instituții de învățământ superior. De asemenea, conduc Centrul de învățământ creștin al Academiei St. Paul. Desigur, cunosc lumea îndoielii. Îi apreciez pe Nietzsche și Feuerbach. Am trăit mult timp ca călugăr, iar acum sunt tatăl a patru fiice și am cinci nepoți. În plus, sunt căsătorit cu Stephanie Imhof. Nu totul a decurs fără rupturi și fracturi. Cu toate
acestea, datorită unei experiențe iluminatoare de acum mulți ani, în viața mea există o mare continuitate și nu doar discontinuitate.
Într-o epocă a individualismului și a auto-optimizării: ce rol poate sau ar trebui să joace Dumnezeu astăzi – nu în mod abstract, ci în mod concret în viața unui om?
Individualismul este egoism. De ce? Pentru a-l cita pe Toma d’Aquino, care l-a preluat pe Aristotel. Individuum est indivisum in se et divisum ab omne alio, adică un individ este indivizibil în sine și separat de orice altceva. Cum ar putea avea succes dăruirea de sine și acceptarea celuilalt în dragoste?
Și acum să trecem la auto-optimizare. Pe ferestrele bisericilor se mai vede ici-colo D.O.M. Pentru Dumnezeu, cel mai bun, Optimo și cel mai mare, Maximo. De îndată ce oamenii se pun în locul lui Dumnezeu, începe stresul de a deveni ca Dumnezeu, pe scurt, megalomania, cu consecințe adesea teribile pentru semenii lor. Ce este bun pentru corpul, sufletul și spiritul tău? Merită să faci asta. Și asta este mai mult decât suficient. Nimeni nu trebuie să fie cel mai bun.
Și o întrebare foarte personală: ce semnificație are Iisus Hristos pentru dumneavoastră – din punct de vedere intelectual, spiritual și în viața de zi cu zi? S-a schimbat această relație de-a lungul vieții dumneavoastră?
Cred în Iisus Hristos. El și mesajul său sunt credibile pentru mine. Duhul său, Duhul Sfânt, continuă să acționeze. De aceea studiez viața lui Iisus Hristos și istoria acțiunilor sale. În calitate de pastor onorific, ascult ceea ce îmi spun oamenii. Predic, țin prelegeri, scriu cărți, botez, cunun și înmormânt. Aceasta este viața mea de zi cu zi.
În relațiile vii, învățăm mereu ceva nou, adică ele se schimbă. Creștinii nu sunt oameni mai buni decât ceilalți, ci trăiesc într-o relație suplimentară cu Iisus Hristos.
În concluzie, privind spre prezent: Dacă vă uitați la societatea noastră – crize, polarizare, dezorientare ce credeți că ne lipsește cel mai mult: credința, încrederea sau umilința?
Întrebarea îmi amintește de interviul meu cu domnul Pickert, în vârstă de 103 ani, din Borchem. Care este cea mai mare nevoie în Germania? l-am întrebat acum 20 de ani pe prietenul lui Rudolf Steiner. El nu a răspuns nimic. I-am pus din nou aceeași întrebare. Atunci a avut o inspirație și a răspuns clar și cu putere: Neacceptarea spiritului! De aici începe decăderea valorilor.
Spiritele trebuie diferențiate. A cui este copilul spiritual cineva? Cuvântul ebraic Ämäth înseamnă în același timp adevăr, încredere și credință. Cuvântul Emunah este forma intensivă de unde provine cuvântul nostru german Amen. Adevărat este ceea ce este corect. În povestea din Emaus nu este explicat doar sensul Sfintei Scripturi, ci este relatat și modul în care se poate găsi pacea pe pământ. Textul complet se găsește în Evanghelia după Luca, capitolul 24.